Ne este teamă să ne expunem sufletul în piaţă, la tarabă, considerând că suntem mult prea vulnerabili. Ne dorim în schimb trupuri perfecte, îmbrăcate într-o peliculă fină, de porţelan, şi aşteptăm ca altcineva din exterior să bată pentru a se auzi clinchetul din interior.
Cândva, sunetul acesta se auzea şi era cel mai fermecător dintre toate. Asta până când ne-am transformat într-o jucărie cu un defect major ce ar putea ajunge în nişte mâini nu prea dibace.
E mai important exteriorul decât ceea ce se ascunde în interior doar pentru că se vede sau pentru că sunt prea puţini aceia care vor într-adevăr să te cunoască? Nu ajungi oare să te simţi astfel precum un exemplar frumos expus într-o vitrină ce-şi caută cumpărător? Punem toate aceste eforturi de cosmetizare pe seama respectului faţă de propria persoană, găsindu-ne astfel o scuză pentru consumator.
Indiferent cât de mult ţi-ai retuşa exteriorul, există o poartă de comunicare care îţi poate arăta în orice moment cât de curat sau de murdar îţi este interiorul. Niciun om nu poate fi frumos, dacă ochii lui nu reflecta asta.
Aşadar nu căutaţi să vă retuşaţi fizicul la infinit, ci mai bine luaţi-vă sufletul în mâini şi întrebaţi-l ce mai face. Dacă nu-l veţi putea vedea, înseamnă că nici alţii nu au ce vedea la voi. Şi nu e din cauza faptului că v-aţi fi pierdut temporar vederea, ci doar pentru că, în goana după şlefuirea exterioară, aţi uitat să vă îngrijiţi exact sufletul. Atâta timp cât avem ochi şi posibilitatea de a împărţi priviri toţi putem fi frumoşi.
